Se plângeau deunăzi o serie de prieteni ai mei că le blocase fiscul dâmbovițean conturile și le luaseră banii pentru niște datorii de anul trecut. Atâta poate fiscul la noi, nimic mai mult.
Ajuns la fundul sacului sub povara incompetenței, guvernul încearcă să adune bani de unde poate, nu de unde ar trebui să adune. Pare pompos titlul și poate chiar demagocic dar am să vă dau două repere: Top 1.000 companii deţin jumătate din business, dar plătesc doar 25% din impozitul pe profit încasat de stat, după cum spune Ziarul Financiar, în condițiile în care economia românescă este susținută de circa 500.000 de companii. Când spunem de top 1000 trebuie să avem în vedere faptul că discutăm de cele mai cunoscute firme din piața de capital, energie, petrol și gaze sau din piața de retail, cu mențiunea că în primele zece se află o singură companie românească.
Concluzia noastră nu poate fi decât una singură și trebuie exprimată fară paravan: banii prin companiile străine se duc din buzunarele noastre direct în buzunarul băncilor și acționariatului fară a trece prin dijmuiala fiscului; dacă vreți o părere proprie ANAF-ul nu poate, dar cel mai rău este că nici nu vrea să-și bage nasul în contabilitatea multinaționalelor. Arătați-mi un funcționar al ministerului de Finanțe din control, care depășește tupeul unui absolvent de liceu; au curaj doar să-și bată joc de contribuabilul român, persoană fizică sau juridică lipsită de apărare în fața imensului aparat birocratic și al îngăduinței judecătorilor, răsplătiți și ei cu salarii și pensii timpurii mai mari decât își pot închipui mulți dintre noi.
Un prieten avocat spunea, mai în glumă mai în serios, că în fața legii toți suntem egali, dar statul este mai egal decât noi când vine vremea unui litigiu în justitiție cu vreo instituție de stat. Mii de procese pe rolul instanțelor de judecată între ANAF și conribuabilii români, care trenează ani de zile, datorită unei legislații nearmonizate care îngroapă efectiv afacerile mici și mijlocii. Legea insolvenței menită a da o gură de oxigen firmelor aflate în dificultate este de fapt o cale sigură spre faliment; termenele de redresare fiind mult comprimate în comparație cu ceea ce înseamnă clarificarea unei situații economice în raport cu finanțele sau chiar cu termenele de recuperare a sumelor de la debitori.În al doilea rând este știut că 31 de companii de stat au în total pierderi de 2 miliarde de lei pe an, au datorii totale de 11 miliarde și cifre de afaceri în 2019, când avem ultimele date, de 9 miliarde și au 65.000 de angajați. Problema este că din aceste 31 de companii, în reală dificultate financiară, doar 5 au aplicat pentru măsuri de restructurare financiară prevăzute de legislația românească, după cum spune primul ministru în funcție. Cred că este clar pentru toată lumea că managementul companiilor de stat este unul politic, acestea neavand probleme în relația cu finanțele publice, din contră beneficiază an de an de subvenții mascate și înlesniri de tot felul.