În 1994 am dormit câteva zile pe marmura de la etajul trei al Palatului Victoria în combinezon SPP. Mâncam pâine cu parizer, mai mult pâine goală și beam apă chioară, eram înconjurat de felurite arme și muniții mai noi sau mai vechi. Și eram deja fanatizat. Muream fericit să apăr puterea, fie că era vorba de premierul cu nume românizat, de Văcăroiu, ori de președintele comunist revopsit, pentru care eram gata să mor.
Piața era ticsită de demonstranți, din când în când venea Tata Nițu, țiganul ajuns general și șef al Poliției Capitalei, să discute cu ei. Înjuram printre dinți și eram îngrozit de puterea, de forța scandărilor străzii, că se zguduiau zidurile fortăreței, de unitatea și disciplina protestatarilor care umpleau piața. Încă mai aveam coeziune socială, sindicate, mai aveam lideri. Și noi eram un popor, nu o populație, că la lucrătura asa au trudit toate leprele ajunse la putere după 1989. Iar acum se merge în ritm accelerat.
Aveam boală pe demonstanți. În loc să stea la muncă strigă ca apucații în piață. Nu pricepeam ce decizii s-au luat peste capul nostru, ca de atâtea ori în istorie: distrugerea economiei, înstrăinarea mijloacelor fixe, vânzarea resurselor subsolului, sabotarea culturii și a instrucțiunii publice, înstrăinarea pământului mănos pentru care s-au jertfit strămoșii, încurajarea exodului și a imigrației, promovarea lichelelor care să asigure distrugerea țării și punerea țării la dispoziția corpocrației mondiale. Așa e acum, țara e scoasă la mezat, iar noi suntem ținuți ocupați de stăpâni cu pseudosubiecte.
Mă întâlneam deseori cu mentorul meu, vrednicul de pomenire academician Florin Constantiniu, și săream la harță când el îmi arăta derapajele antidemocratice și lipsurile societății românești și-mi reamintea de ,,patriotismul în limitele adevărului”. Îmi iubeam – ca și acum – patria, necondiționat. Îmi vorbea de comunismul ce va să vină, mult mai periculos și mai perfid decât cel de care tocmai scăpasem și eu socoteam că sunt aberații.
Au trecut aproape 30 de ani de atunci. E defetist ce spun, dar România este un bolnav în agonie, un muribund. Cetățeanul român nu mai există. Câteva insule ici și colo, de oameni care nu vor să depună armele, și aceștia dezbinați și infiltrați cu sifoane, par niște nebuni care n-au ce face. Cu o floare nu se face primăvară, zice vorba bătrânească.
Dacă STS e toporul prin care se instituie autoritarismul sistemului și controlul electronic și se manevrează alegerile, principalele servicii de informații ale țării (SRI și SIE) nu mai lucrează pentru noi. Doar dacă trageți linie sub ce s-a furat în țara asta și e musai să vă întrebați: unde au fost dulăii de pază? Au pactizat cu dușmanul, s-au transformat în javre. Condus de ani buni de un general servil, care s-a pus total în slujba stăpânului, SPP, care ar trebui să se ocupe doar de demnitari, e asmuțit de megalomanul de la Cotroceni pe opozanții politici, pe modelul brevetat de comuniști: ,,tovule, tot îți găsim noi ceva compromițător în biografie”.
Nebunii au ajuns la butoane,