Mă uit la ea și văd o școlăriță cu totul diferită de ce era înainte de pandemie. Pe lângă faptul că piciorul ei acum este cu 5 numere mai mare, și anxietatea ei este tot cu atâtea numere mai mare. Acum nu mai vrea pachet la școală, pentru că nu vrea să își dea masca jos să mănânce. Evită să se ducă la toaletă la școală, ca să nu pună mâna pe clanțe și să ia contact cu prea multe suprafețe. Este dezamăgită pentru că nu îi mai vede zâmbetul doamnei învățătoare și pe cel al colegilor ei.
Mă uit la ea și sunt mândră până la lună și înapoi. Pentru că zâmbește. Pentru că speră. Pentru că are încredere în ea să pășească în școala arhiplină. Pentru că are conduita și stăpânirea de sine să ia pandemia în piept. Pentru că, deși copil, este uneori mai responsabilă decât mulți dintre adulții pe care îi cunosc.
Mă uit la ea și știu că va fi bine. Pentru că ei, copiii noștri, sunt mai puternici decât noi. Ei acceptă regulile și le înțeleg mai bine decât noi. Ei au încredere că noi vom face lumea mai bună pentru ei. Pentru că și ea se uită la mine și știe că voi face tot posibilul să îi fie bine. Mă uit la ea pentru că și ea se uită la mine. Cu speranță, cu nevoia să facem un picuț de normal în această lume anormală, cu iubire pentru viață și pentru ce oferă ea. Cu nevoia de a simți că îi sunt alături, că o susțin, că am încredere în ea, că suntem pe acest drum împreună și că nu îi voi da drumul niciodată la mână.
Mă uit la ea și vreau să îi ofer o lume normală,