De vorbă cu Părintele Valerian Pâslaru

Înainte de 1989, Dragoş Pâslaru a fost un actor de mare succes, cu roluri memorabile în teatru şi cinema. A fost un rebel, un boem şi un lup­tător. A participat la revoluţia din decembrie 1989 şi la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Pe 14 iu­nie, 1990, a fost bătut cu bestia­litate de mineri, scă­pând, ca prin minune, de moarte. A trăit, a iertat, iar marti­riul prin care a trecut l-a trans­format într-un om profund cre­din­cios. În 1996, s-a călugărit la Mânăs­ti­rea Turnu din Vâl­cea şi, după o scur­tă revenire la viaţa lumească, a ajuns la „şcoa­la” monahală de la Frăsinei unde a în­văţat asculta­rea şi smerenia. De şase ani, pă­rintele Valerian Pâs­laru este pustnic în Masivul Buila-Vân­tu­ra­riţa, în veci­nă­tatea Schi­tului Pă­trun­­sa. As­tăzi, chipul şi purta­rea sa sunt ale unui om des­po­vărat de griji şi ispite. Este lu­minos, blând, de o bunătate şi o modestie cople­şi­toare. Vre­me de câteva cea­suri, cât a durat inter­viul pe care mi l-a acordat, mo­na­hul Valerian, fostul mare actor Dragoş Pâsla­ru, a stat în ge­nunchi în faţa noas­tră. A fost răspunsul sfinţiei sale, la efortul nostru de a urca muntele, timp de două ore şi jumătate, până la chi­lia sa.

Drumul cu ispite

Sunt ani buni de când ne-am propus un interviu cu părintele Va­lerian (Dragoş Pâslaru), dar abia spre sfârşitul lunii mai din anul acesta, am reuşit să urcăm până la chilia sa pierdută în negu­rile Mun­ţilor Buila-Vânturariţa. Iar drumul până la Schi­tul Pătrunsa a fost atât de ane­vo­ios, cât să ne facă să pre­ţuim cum se cade întâl­nirea cu el. Am bâjbâit pe culmi, printre co­paci şi prin vă­ioa­ge, am cucerit creastă după creastă, cu scrâşnire de dinţi, din pricina oboselii, şi bântuiţi de gân­dul aban­donului. Pantele extrem de abrupte, lipsa oricăror urme după care să ne ghi­dăm, sălbăticia pădurii – de-o fru­museţe rară – câinii ciobăneşti, care ne-au obligat să le câştigăm prie­tenia sau să-i ocolim, au făcut par­te dintr-un sce­na­­riu, parcă divin, de verificare a hotă­rârii noastre de a-l întâlni pe pust­ni­cul Valerian. Căci pustnicii de aceea sunt pustnici, ca să nu fie găsiţi uşor. Într-un târziu, am ajuns la Schi­tul Pătrunsa, unde părintele ne aştepta. La biserica acestui schit coboară numeroşii pustnici din Muntele Buila-Vânturariţa, de câteva ori pe an, pen­tru a se spovedi şi împărtăşi. De stareţul Var­sa­nufie Gherghel, un om ca o duminică, precum se spu­ne, ascultă toţi. Ieromo­nahului Varsanufie i se da­to­rează înflorirea schitului, numărul mare de mo­nahi, construirea bisericii noi şi a multor acareturi, în doar câţiva ani (cu materialele adu­se pe măgari sau în spate, de călugări), şi o viaţă duhovnicească inspirată de Sfântul Munte Athos.

„Călugăria şi muntele îţi arată repede ce caracter ai”

– Părinte Valerian, vieţuiţi într-un loc extraor­di­nar de frumos, dar anevoie de găsit, plin de cap­cane naturale şi de animale sălbatice. Cum s-a adap­tat la acest mediu un bărbat obişnuit cu traiul înles­nit de la oraş, cu gloria şi cu luminile ram­pei?

– Nimic nu e prea greu, dacă îţi doreşti cu ade­vărat. Şi-apoi, sunt eu orăşean, dar nici chiar aşa de nevolnic. Am copilărit la Braşov, cu muntele în buza oraşului, şi am avut norocul să fac armata la Vânători de Munte, unde am învăţat să supravie­ţuiesc în con­diţii extreme şi să încasez bătăi straş­nice. (Râde) Credeţi-mă, a fost foarte bine, pentru că aşa am desco­perit cine sunt. A fost o pregătire bună şi pentru călugărie. Călugăria şi muntele îţi arată re­pede ce carac­ter ai, cât de slab sau de tare eşti.

– Eraţi deja credincios pe vre­mea când făceaţi serviciul militar?

– Da, eram, pentru că fac parte dintr-o familie de oameni credin­cioşi. Dar nu practicam, ca să zic aşa. Însă, sigur că atunci când venea greul peste mine, îmi fugea gândul la Dumnezeu, instinctiv. Aveam con­ştiin­ţa existenţei lui Dumnezeu. În casă aveam icoane, ai mei se în­chinau… Tata mi-a predat Catehis­mul, dar nu ca dogmă, ci ca listă de interdicţii. Era foarte dur şi-l ascul­tam. Însă, creştin cu adevărat am început să devin mai târziu.

– Aţi avut un bunic preot…

– Da, bunicul matern, Ioan Nica, mol­dovean, un preot prigonit de co­mu­nişti pentru credinţa sa. Celălalt bunic, cel patern, Ion Pâslaru, oltean, a fost ofiţer în Armata Regală şi, pen­tru că i-a scris lui Dej o scrisoare de protest faţă de distrugerea armatei, a fost în­chis la Gherla. Tata a fost tot ofiţer, până l-au dat comuniştii afară din ar­mată. Vedeţi, deci, că am avut de unde moşteni şi dragostea de Hristos, şi patriotismul, şi disciplina.

„Apropierea de credinţă a început cu un rol: Alioşa Karamazov”

– Cu o asemenea descendenţă, cum de nu aţi ales nici preoţia, nici cariera militară, ci tocmai teatrul?

– Voia lui Dumnezeu! De pe când eram la grădiniţă, nu ştiu ce poezii spu­neam, dar se pare că eram un fenomen. O aveam educatoare pe soţia maestru­lui Mişu Fotino, cel bătrân, desigur, nu cel tânăr. Eram foarte impresionabil şi recitam plângând, iar asta emoţiona pe toată lumea. Apoi povesteam tot felul de lucruri, de stătea lumea cu gura căs­cată. Dar de la Dumnezeu! Însă nu m-am gândit la actorie decât târziu. Întâi am făcut gimnastică de perfor­man­ţă, am fost şi în lotul naţional. Cu toate astea, în clasa a XII-a, oscilam dacă să dau la Facultatea de Istorie sau la Teatru. Până la urmă, am ales Teatrul. Am intrat abia a treia oară, şi cred că mai ales datorită rugăciu­nilor bunicului meu, preotul, căruia îi plăcea mult teatrul şi credea în talentul meu.

– Când aţi început să vă apro­piaţi cu adevărat de credinţă?

– A fost un proces mai lung, care a început când l-am jucat pe Alioşa Karamazov, în „Karamazovii”, un spectacol de Horia Lovinescu şi Dan Micu, adaptat după Dosto­ievski. Cel mai bun spectacol din perioada comunistă, cred. Demonstra că lipsa de credin­ţă te dezumanizează. A trecut de toate cenzurile şi s-a jucat cu casa închisă, până în 1985. Ţinea patru ore, cu o singură pauză, şi nimeni nu respira în sală. Am fost în turneu în URSS şi ruşii ne-au mulţumit că li l-am redat pe Dos­toievski. Atunci am început să-l caut pe Dum­nezeu. La 34 de ani. Locuiam pe str. Dr. Lister din Bucureşti şi mergeam la Biserica Sf. Elefterie, dar îmi era ruşine de Dumnezeu să intru în biserică. Stăteam aproape de uşă. De acolo am luat şi prima carte de rugăciune, scrisă de ÎPS Bartolomeu, care costa foarte mult pe vremea aia, 25 de lei. Vreo trei ani m-am chi­nuit să o citesc şi n-am putut. O înce­peam şi mă luau nişte draci îngrozitori, fumam foarte mult, beam mult, toate cele, ca o lepădătură, deşi eram căsătorit, aveam o soţie minunată, copil… În ’86 – ’87, am simţit şi mai acut nevoia de Dumnezeu, dar tot nu mă duceam la slujbe. Am încercat să mă rog acasă. Apoi a venit de­cembrie 1989, Piaţa Universităţii… În Piaţă i-am cu­nos­cut pe nişte bătrâni care făcuseră puşcărie politică, mulţi foşti legionari, foarte credincioşi. Au văzut în mine ceva, pesemne, şi m-au întrebat dacă merg la bise­rică, dacă am duhovnic… Încet, încet, mi-au des­chis ochii. Dar am căutat un duhovnic potrivit încă vreo doi ani. L-am găsit pe părintele Paul Mărăcine, de la biserica Sfântul Vasile, de pe Calea Victoriei. Şi sfinţia sa fusese deţinut politic, vreme de nouă ani, sub comunişti. El m-a pus pe şine. Iar dacă am dat de biserică, oricât de mult iubeam teatrul, şi l-am iubit cu fanatism, n-am mai vrut să joc.

– Aţi iubit mai mult teatrul decât filmul?

– Mult mai mult. La film nu-mi plăcea, pentru că nu apucam să mă scufund în rol, căci mereu se striga „Stop!” şi o luam de la capăt.

– Totuşi, aţi jucat în 17 filme, unele şi după 1990, şi aţi rămas în memoria publicului cu câteva roluri memorabile.

– Mila lui Dumnezeu! Şi e spre cinstea regizorilor, care au avut încredere în mine şi au făcut minuni cu rolurile pe care le-am jucat. Dar nu mi-a plăcut deloc. Mă bucurau întâlnirile cu oameni deosebiţi pe care mi le prilejuia filmul, atât.

– Dintre rolurile jucate pe scenă, personajul Alioşa, din „Karamazovii”, v-a marcat cel mai mult?

– Da, pentru că am pus pe mine haina de călugăr, iar în popor se spune că cel care o va purta fără drept este osândit. Am înţeles încă de atunci ce înseamnă asta.

– Aţi avut o evoluţie oarecum asemănătoare cu a personajului pe care l-aţi interpretat…

– Nimic nu e întâmplător, nu-i aşa? O colegă mi-a spus că un stareţ care m-a văzut în rolul Alioşa a exclamat: „Ăsta şi-a greşit cariera!”. Mi-a rămas în­tipărită în minte această vorbă, drept cel mai mare omagiu pe care l-am primit ca actor.

„Cred că minerii au fost drogaţi. Eu i-am iertat, dar Dumnezeu îi va pedepsi aspru”

– În perioada dvs. teatrală, aţi fost unul dintre liderii manifestaţiei de protest din Piaţa Universităţii, aţi înflăcărat zeci de mii de oameni cu discursurile dvs. şi aţi fost aproape omorât în bătaie de mineri. Ce credeţi că v-a salvat?

– Pe 14 iunie 1990, la ora 5 dimineaţa, eram în sediul Asociaţiei 21 Decembrie, când au năvălit minerii peste noi. Am văzut imediat între ei nişte inşi care nu semănau a mineri. Cunosc mâna de miner, că am lucrat un an la Teatrul din Petroşani, între minerii autentici. Un tinerel avea în mână un fel de buzdugan din lemn. M-au scos din sediu şi mi-au zis: „De ce nu ne laşi, bă, să muncim?”. Apoi am fost izbit de buz­duganul ăla şi parcă mi-a explodat capul. Am căzut la pământ. Ochiul drept îmi era deschis, dar nu vedeam nimic. Însă prin ochiul stâng, închis, apăsat pe asfalt, mă vedeam ca şi cum aş fi fost deasupra corpului meu. Am văzut cum mi s-au zbătut puţin picioarele, pe urmă m-am întins brusc şi trupul mi-a rămas inert. M-a inundat o fericire pe care n-o pot descrie şi sufle­tul meu striga: „Am murit, în sfârşit, am murit!”. Încet, încet, s-a stins imaginea, dar am mai auzit: „Stropeşte-l cu apă!”. Au pus furtunul cu apă pe mine şi mă durea teribil, dar m-am trezit. M-au luat de acolo şi m-au târât pe stradă. La un moment dat, iar m-au pocnit în cap şi am căzut. Îmi spuneam: „Să mori în picioare” şi mă ridicam, mă mai duceau câţiva paşi, iar mă loveau, iar cădeam, iar mă ridicam. Şi tot aşa, până la inter­secţia cu bisericuţa Sf. Ana – Colţea. Am ridicat ochii şi am văzut crucea. Atât m-am bucurat, încât, fără să-mi propun, mi s-a declanşat Rugăciunea ini­mii. Rugăciunea inimii este dar de la Dumnezeu. Dacă nu ţi-o dă, nu o poţi căpăta prin niciun fel de exerciţiu. Şi mie mi-a dat-o atunci. Când, într-un târ­ziu, am fost dus la spital, medicii au constatat că eram zdrobit şi s-au mirat că mai trăiesc. Am fost băgat la radiografie şi o femeie medic m-a expus de nouă ori la raze, spunând că nu iese radiografia. Probabil că mi-ar mai fi făcut, până s-ar fi topit carnea pe mine, dacă nu intra în cabinet directorul spitalului, care mă cunoştea, şi care m-a scos de acolo. Interesant că nu aveam nicio fractură, numai orga­nele îmi erau afec­tate. Am mers prin spital să-mi caut colegii din Piaţă. Toate saloanele erau arhipline de răniţi, sute, poate mii de oameni rupţi în bătaie. Cred că minerii au fost dro­gaţi, de s-au manifestat aşa. Am avut compasiune pen­tru ei, că şi ei au fost păcăliţi. Vinovaţii erau Ion Ilies­cu şi acoliţii lui. Eu i-am iertat, dar Dumnezeu cred că îi va pedepsi aspru. Mai bine le-ar fi fost lor să ispă­şească aici.

Visul cu Maica Domnului

– Biserica ne învaţă că există două căi de mân­tuire: prin familie şi prin monahism. Aţi avut o fa­milie şi pe urmă aţi ales călugăria. De ce?

– Nu cred că am ales-o eu. A fost o chemare, că altfel n-aş fi putut renunţa nici la familie, nici la teatru. În 1995, am părăsit lumea şi-am plecat la mânăstire. Era toamnă, iar părintele Neonil, stareţul de la Frăsi­nei, nu primeşte în călugărie toamna. Şi-atunci i-am spus că o să mă duc la poartă şi voi aştepta până mă va primi. „Nu mă cunoaşteţi, nu ştiţi de ce sunt în sta­re. Mă veţi primi sau mă veţi ridica mort de acolo”, i-am zis. M-a trimis la Mânăstirea Turnu. Şi, de Sf. Gheorghe, în 1996, am fost primit. Numai că nu eram pregătit să fac faţă unor provocări, şicane şi alte încercări. Sufeream, mă speriasem şi nu ştiam ce să fac. Părintele Ghelasie de la Frăsinei mi-a spus: „Te întorci în lume şi aştepţi semn ca să revii. O să-ţi spu­nă Maica Domnului când”. Am revenit în lume, dar mi-am dus viaţa călugărească în taină. Am aşteptat şi, într-adevăr, într-o noapte, în 1999, am visat-o pe Mai­ca Domnului. Coboram pante foarte abrupte, pe stânci, mulţimi de oameni, tăcuţi ca morţii, şi ne strân­geam într-o strungă întunecoasă. Atunci, am auzit un glas de femeie foarte cald şi unic: „Dragoş, ce faci?”. Am înţeles că e Maica Domnului şi am început să urc muntele, împotriva şuvoiului. M-am trezit şi mi-am spus: „Ăsta e Frăsineiul!”. Probabil că mai mult decât vrednicia mea au contat rugăciunile părinţilor Ghela­sie, Paul Mărăcine şi Vasile Gordon. M-am întors în mâ­năstire, de astă dată la Frăsinei, şi am intrat într-o viaţă normală de călugăr, fără niciun fel de problemă.

– Atunci v-a devenit duhovnic părintele Ghelasie Gheorghe.

– Da, căci mi-a dat părintele Paul binecuvântare să mă mut la părintele Ghelasie, când am vrut să intru la mânăstire. Şi m-a avertizat: „Vezi, că o să-ţi fie de două ori mai greu decât celorlalţi, pentru că eşti cam independent, ai păcatele pe care le ai, ai avut şi me­seria asta…”. Dar din punct de vedere al ascultării, nu mi-a fost deloc greu. Bine, sunt convins că m-a acoperit cu rugăciunea cuviosul Ghelasie, că altfel…

– Ce aţi învăţat mai important de la părintele Ghelasie?

– Felul de a trăi în mânăstire. Pentru că, în mâ­năstire, nicio zi nu seamănă cu cealaltă, în ciuda a ceea ce ar putea crede cineva din afară. Iar întâlnirea cu Dumnezeu este permanentă şi tu trebuie să fii pre­gătit pentru ea. Părintele Ghelasie avea dreaptă soco­teală. Emana iubire dar şi asprime, în funcţie de îm­prejurări. Părea că nu e prea iubit din pricina asta. Nici noi, ucenicii sfinţiei sale, nu ştiam cât e de iubit şi ce mulţi ucenici are peste tot. Eu am stat la un metru de uşa chiliei lui în ultimii doi ani, îi eram cămăraş, dar nu ştiam cine vine la el. La înmor­mântare, când am văzut câtă lume a venit, mi-am dat seama ce influenţă avea părintele. Şi am mai învăţat de la el ceva: pentru a te putea ruga neîncetat, trebuie să-ţi uşurezi tru­pul. Părintele Ghelasie a gândit un regim alimentar care te ajută să te rogi permanent. Mulţi pustnici ţin reţetarul părintelui Ghelasie. Baza acestui regim sunt fulgii de grâu, amestecaţi cu fructe, şi cu legume. Dacă ajuţi puţin trupul să intre în acest regim alimentar, apoi lucrează rugăciunea, nu mai lucrezi tu.

– Ceva gătit mâncaţi?

– Nu prea. Pădurea îmi oferă ori­cum prea multe: fructe, jir, ciuperci, de toate.

„De şase ani sunt la pustie, şi-I mulţumesc Lui Dumnezeu că sunt aici”

– Ani de zile aţi fost la Frăsinei, pe rând, îngri­jitor la vite, pe urmă bucătar şi, în ultima perioadă, şeful cancelariei. Deci, aţi dovedit că v-aţi acomodat cu obştea. De ce şi când aţi plecat în pustie?

– Cred că orice călugăr îşi do­reşte viaţă pustni­cească. Am avut câteva tentative eşuate. Odată, în anul 2007, m-a întors ÎPS Irineu, care mă luase sub mantia sa la că­lugărie. ÎPS Irineu s-a speriat că nu voi face faţă, că mor în pustie, că-s un orăşean fără ştiinţa supravieţuirii. Un an mai târziu, am cerut blagos­lo­venie şi am venit aici. Şi-I mulţumesc Lui Dumnezeu că am venit.

– E mai greu decât în obşte?

– Cred că sunt ispite mai mari. Pentru că la pustie, tu eşti cu tine, fără regulile impuse de stareţ, de obşte, şi trebuie să faci totul singur, din râvna ta. Pravila, ca­nonul, le ţii dacă şi când vrei. Poţi să mănânci de dimineaţa până seara, să dormi, să faci ce vrei. Dar poţi să faci ce vrei? Nu poţi! Te vede Dum­nezeu. Şi-atunci e o luptă să te ţii pe cale. Trebuie să ai un duhovnic cu rugăciune puternică, să te susţină, că altfel mori, mai ales în condiţii de munte, ca aici. Sunt ierni grele, râpe adânci, tot felul de fiare, că e teri­toriul lor… Dar uite că, de sute de ani, niciun călugăr nu a fost atacat de animale. Pe unul singur l-au mân­­­cat lupii, dar anunţase că aşa va păţi, pentru păcatele sale.

– Sfinţia voastră aţi fost vreo­dată în primejdie?…

– Nu m-am simţit niciodată în pericol. M-am întâlnit cu lupi, cu urşi prin pădure, dar nu m-am temut. Ca pe orice om prost, mă iubesc animalele. (Râde)

– Călugării, în general, iar pustnicii, cu atât mai mult, caută locuri cât mai puţin umblate, mai depar­te de lume, ca să-şi găsească liniştea necesară pen­tru rugăciune. Apropierea de cer, pe crestele munţi­lor, şi depărtarea de tumultul aşezărilor omeneşti îţi oferă, într-adevăr, pacea visată? Sau această linişte din afară lasă să te muncească mai mult neliniştea interioară?

– Sigur că sălbăticia peisajului, albastrul acesta profund al cerului, singurătatea, toate te ajută să te concentrezi mai bine, dar dacă nu eşti pregătit, te pră­buşeşti sub „zgomotul” interior. Până la urmă, liniştea sufletească ţine de altceva: dacă te predai sau nu în mâna lui Dumnezeu, pentru ca El să poată lucra în tine. Când îţi dai seama că fără El nu eşti în stare de nimic, îţi rămân doar nădejdea şi dragostea care îţi alimentează credinţa. Şi-atunci se întâmplă minuni, reuşeşti ce nu gândeai. Important este să nu te mân­dreşti, că nu tu ai făcut ce-ai făcut, ci Dumnezeu a fă­cut prin tine. Altfel, cazi. Eu, unul, n-aş renunţa acum la pustnicie pentru nimic în lume. Sigur că ascult de stareţul meu şi, când are nevoie de mine, urc la mâ­năs­tire. Dar tot la chilia mea mă întorc, după ce-mi termin treaba.

– Părinte, nu v-a fost grea despărţirea de fami­lie?

– Nu. În dragostea mea pentru Dumnezeu se află şi dragostea pentru fosta mea soţie şi pentru copilul nostru. Ei sunt cu mine, pentru că mă rog pentru ei. Apoi, Hristos a spus: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe frate sau pe soră mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Ce să mai cer, ce să mai aştept? Şi s-a dovedit că Dumnezeu le-a rânduit mai bine viaţa decât aş fi putut face eu.

– Tulburările şi greutăţile lumii ajung la pustnici în vreun fel?

– Nu prea. Pustnicii vin la mâ­năs­tire de hram, de Crăciun şi de Paşti, când se spovedesc, se împăr­tăşesc şi pleacă. Din punctul ăsta de vedere, sunt feriţi de ast­fel de ispite. Eu nu sunt un pustnic adevărat, din nepu­tinţă şi de păcătos ce sunt. Pe de altă parte, fac ascultare de stareţ. Iar de-o vreme, mi-a porun­cit să vin în fiecare zi la slujbă. Şi vin. Sunt în contact mai des cu obştea şi cu mire­nii care ne calcă pragul, de aceea spun că nu sunt pustnic ade­vă­rat.

– Pustnicii se roagă în singură­ta­te. Este mai puternică rugăciu­nea par­ticulară decât cea de obşte?

– În principiu, dacă te rogi, sin­gur sau cu alţii, sfinţii şi îngerii te ajută să intri în comunicare cu Dum­nezeu, căci asta înseamnă rugă­ciu­nea. Rugă­ciunea este dialog şi rela­ţie personală cu Dumnezeu. Dacă ai rugăciune, te des­prinzi de toate cele lumeşti, nu-ţi mai trebuie nimic, şi ajungi la anu­mi­te perfor­manţe (somn puţin, hrană pu­ţină, darul îna­inte ve­derii) care, de cele mai multe ori, rămân tainice pentru ceilalţi.

– Aţi avut vreun moment în viaţă când aţi simţit că aţi fost salvat de o rugăciune?

– Tot timpul mă salvează numai rugăciunea. Eu am însă o rugăciune obişnuită, ca a oricui. Pentru o co­municare specială şi pentru dobândirea Duhului Sfânt ai nevoie de altfel de rugăciune. Pustnicii ade­văraţi au dumini­că în fiecare zi, prin intensitatea rugă­ciunii. Se coboa­ră harul peste ei. Poţi să faci rugăciu­ne şi privind în tăcere un fag sau altă minunăţie pe care a făcut-o Dum­­nezeu. Şi aia e rugăciune. Ca să ajungi acolo, trebuie să-ţi goleşti mintea, să-ţi păzeşti gândurile. A­tunci îţi vorbeşte creaţia şi trăieşti o li­turghie cosmică.

Cum ajungeţi la Schitul Pătrunsa

Schitul Pătrunsa se află la şapte kilometri de comuna Bărbăteşti, judeţul Vâlcea. De pe DN 67, Rm. Vâlcea – Târgu Jiu, se face dreapta la Bârzeşti, pe DJ 646E, şi, după opt kilometri, când începe pădurea, se urcă pe o cărare încă patru kilometri. Schitul a fost construit în anul 1740, de Episcopul Clement al Râmnicului. După un timp, un torent a distrus ansamblul monahal. A fost refă­cut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de postel­nicul Dumitru, protopopul Pietraru şi postelnicul Ion Bărbătescu. În 1895, schitul a fost iarăşi părăsit, din mo­ti­ve necunoscute. Viaţa monahală a fost reluată aici abia în 1934. Bisericile schitului au hramurile Sf. Parascheva, Sf. Ioan Teologul şi Tăierea Capului Sf. Ioan Boteză­torul.

(Formula As nr. 1122, 19-26 Iun. 2014)