Aseară, pe la 8, Anya (pentru cine nu știe deja, este clasa a treia și are 9 ani) își ”amintește” că are de învățat o poezie. Slavă geneticii, are o memorie bună și știu că nu are deloc probleme să o învețe repede. Ceea ce se și întâmplă. Poezia este una de Vasile Alecsandri, iar faptul că eu mereu știu deja pe de rost poeziile pe care ea trebuie să le învețe o ambiționează și le învață repede și ușor. Însă, tot din cauza geneticii, bat-o vina, este și perfecționistă, așa că ea consideră că dacă nu știe un cuvânt dintr-un vers nu știe poezia deloc. În fine, după lamentări și scârțâieli o conving că știe poezia și că este timpul de somn și că dimineață o va știi, pentru că va fi creierul odihnit.
Dimineață, cum se trezește, începe să spună poezia, o recită corect, mai puțin un ”apoi” pe care îl înlocuiește cu un ”și”. Și…începe boceala. Că ea nu știe poezia. Că îi este teamă că o să o certe doamna învățătoare, că nu se va descurca, că se face de râs. Eu încerc să o potolesc, ea are ochii roșii de plâns. Se face ora 8, așa că trebuie să intre în sesiunea de Zoom. Începe școala.
Vine pauza și o aud cum coboară apăsat pe scări. Vine la mine cu ochii scăpărând. Nu îmi dau seama dacă de nervi sau de bucurie.
”– Mami, urăsc școala online. Pur și simplu o detest.
– Bănuiesc că îmi vei spune motivul.
– Da, stai să îți zic. Știi cum se strigă prezența la școală?
– Da.
– Ei, bine, la școala online e cel mai nasol.