Era o vară frumoasă, ne întorceam liniștiți și odihniți alături de fiica noastră din Grecia, dintr-o vacanță perfectă. Cum am ajuns acasă am vomitat și mi-am dat seama că s-ar putea să fiu însărcinată. Ne doream al doilea copil de ceva vreme și încercam de multe luni să îl concepem. Mi-am făcut teste de sarcină, toate pozitive. Bucurie imensă! M-am programat la medic pentru confirmare. A mai durat o săptămână până ce am ajuns la medic, timp în care eram extaziați amândoi. Acum îmi amintesc că stăteam în pat și simțeam că este ceva în neregulă, simțeam mici săgeți de durere în uter, pe care nu le simțisem deloc la prima sarcină. Însă am ales să le ignor. Nu le-am dat atenție. La ecografie însă vestea a venit ca un ciocan în moalele sufletului. Sarcina se prinsese de cicatricea de cezariană și exista pericolul de 80% ca, o dată cu dezvoltarea bebelușului, uterul meu să se rupă și să fac hemoragie și posibil să murim și eu și bebelușul. Au urmat două săptămâni de calvar, cele mai grele din viața mea. După ele, întrebările precum ”Când faceți al doilea copil” sau ”De ce aveți doar un singur copil”, au devenit adevărate pumnale de înjunghiat sufletul.
”Nu a murit! Încă îi mai bate inima”
Acestea sunt vorbele care mă vor urmări toată viața, care s-au prins de sufletul meu ca un superglue traumatic. Până la acel moment am trecut prin greaua decizie de a întrerupe sarcina. Soțul meu a fost cel care m-a convins. Îmi amintesc și acum ochii lui albaștri și triști și vocea răgușită spunându-mi: ”Amintește-ți că mai ai un copil acasă care are nevoie de o mamă.”, după ce eu,