Acum câteva zile am stat de vorbă cu o prietenă veche care a trecut prin trauma pierderii unui copil din cauza cancerului, pe când fetița ei avea 7 ani. Acum, după 3 ani poate să vorbească deschis despre asta, mai ales că are o altă fetiță de 2 ani. Mi-a spus că are un singur regret, acela că nu a lăsat-o pe fiica ei să fie cine era. Era un copil foarte energic, vesel, volubil, plin de viață, pus mereu pe șotii. Și ea mereu o oprea din drumul ei, o îngrădea, îi spunea nu. ”Mi-am dat seama că Dumnezeu a lăsat-o pe acest Pământ să fie așa tocmai pentru ca acei câțiva ani pe care i-a avut alături de noi să fie trăiți la maximum. Am crescut un copil așa cum îl voiam eu, în loc să mă bucur de cum voia să fie ea. Regret în fiecare zi că nu am lăsat-o să se urce în copaci, să sară peste canapele, să se arunce în apă după broaște”.
Cuvintele ei mi-au deschis și mie ochii spre ceva ce înăuntrul meu știam deja: copiii nu sunt ai noștri să facem ce vrem cu ei. Copilul meu este propria lui persoană, cu defecte și calități, cu dorințe și pasiuni, cu visuri și
Copilul meu are nevoie de îndrumarea mea, de sfaturi, de susținere, nu este o statuie pe care eu să o sculptez. Eu trebuie să îi ofer uneltele prin care el singur să modeleze ceea ce va fi ca adult. Primul pas spre a crește un adult care să fie fericit acesta este: să acceptăm că trebuie să creștem copilul pe care îl avem, nu pe care vrem să îl avem. Nu este ușor și este și mai greu când trebuie să distingi granița dintre îndrumare și impunere.