Articolul lui Putin despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor, justificări pentru planuri agresive reale

Vladimir Putin s-a dezlănţuit în articolul „Despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor”. Textul, anunţat în timpul liniei directe şi publicat în două limbi, conţine, ca de obicei, denaturări ale faptelor istorice, jumătăţi de adevăr şi minciuni flagrante, scrie Boris Sokolov.

Putin se căzneşte, a câta oară, să demonstreze că ucrainenii şi ruşii sunt unul şi acelaşi popor. El face aceasta conştientizând foarte bine vechiul adevăr geopolitic: Rusia, în cadrul aceluiaşi stat cu Ucraina, reprezintă un imperiu de care se tem chiar şi marile puteri, iar Rusia fără Ucraina – nu. Putin visează la restabilirea imperiului şi din această cauză încearcă să demonstreze caracterul nelegitim al statului ucrainean şi a conştiinţei naţionale ucrainene.

„Zidul care a apărut în ultimii ani între Rusia şi Ucraina, între părţi, de fapt, a unui spaţiu istoric şi spiritual, îl percep ca pe o mare nenorocire comună, ca pe o tragedie. Este, înainte de toate, consecinţa greşelilor noastre comise în diverse perioade”, scrie cel care a atacat Ucraina.

Desigur, el nu consideră greşeli nici ocupaţia rusească, nici anexarea Crimeii, nici războiul declanşat de Kremlin în regiunea ucraineană Donbass cu participarea unui contingent de trupe ruseşti. Putin insistă că „Kievul pur şi simplu nu are nevoie de Donbass”, deoarece locuitorii din această regiune „nu ar accepta niciodată regulile pe care au încercat şi încearcă să le impună cu forţa, prin blocade şi ameninţări”. El nu are de gând să înapoieze teritoriile „RPD” şi „RPL”.

Putin consideră că „Rusia străveche” a fost cel mai mare stat din Europa medievală. De fapt, istoricii numesc această formaţiune statală „Rusia Kieveană”. Însă, acest termen consacrat nu apare niciodată în articolul lui Putin – „banderoviştii” nu pot avea niciun drept asupra termenului „Rusia”. Deci, în Rusia străveche „slavii şi alte triburi de pe un teritoriu enorm – de la Ladoga, Novgorod, Pskov până la Kiev şi Cernihiv – erau uniţi printr-o singură limbă (pe care în prezent o numim rusa veche),prin legături economice şi domnia cnezilor din Dinastia Riurik”.

Aici, toate definiţiile sunt inexacte. În secolele IX-X, nu poate fi vorba de o unitate de limbă în cadrul Rusiei Kievene. Normanzii vorbeau în limba lor veche scandinavă, slavii – în limba slavă, la fel cum vorbeau în limbile lor şi ceilalţi locuitori de pe acest teritoriu, ugro-finicii, triburile baltice şi turcice.

[…]

Putin consideră mişcarea naţională ucraineană ca pe un produs al influenţei externe – a Austriei şi Poloniei, iar în prezent – a Occidentului colectiv în frunte cu SUA: „Printre elitele poloneze şi într-o oarecare măsură a intelectualităţii Malorossiei a apărut şi s-a întărit ideea unui popor ucrainean separat de cel rus. În acest caz nu a fost şi nici nu putea exista o fundamentare istorică”.

Aici trebuie să remarcăm faptul că Austro-Ungaria a susţinut autonomia naţional-culturală, iar datorită acestei politici limba şi cultura ucraineană s-au dezvoltat practic liber, spre deosebire de Imperiul Rus, în care acestea erau persecutate şi reprimate. Nu e de mirare că reprezentanţii mişcării naţionale în Ucraina de Vest, de la Gruşevskii până la Petliura, s-au folosit de avantajele care permiteau educaţia în limba maternă. Însă, de aici nu rezultă nicidecum că mişcarea naţională ucraineană este un produs al statului-major austro-ungar.

Putin menţionează că în timpul sovietic „a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe M. Gruşevski, fostul preşedinte al Radei Centrale, unul dintre ideologii naţionalismului ucrainean, care a fost susţinut la timpul lui de Austro-Ungaria”. În ceea ce priveşte susţinerea din partea Austro-Ungariei, totul este inversat.

Administraţia ţaristă i-a reproșat lui Mihail Gruşevski faptul că ar fi austrofil şi că ar fi participat la formarea legiunii de puşcaşi ucraineni în armata austriacă, deşi la începutul Primului Război Mondial el se afla la Kiev şi chiar de-ar fi dorit nu ar fi putut participa la formarea legiunii. De altfel, circumstanţele morţii lui Gruşevski în 1934 la Kislovodsk lasă loc de bănuieli că a fost otrăvit de NKVD. Este cert faptul că în 1947 episcopul greco-catolic din Transcarpatia Theodore Romzha a fost otrăvit la cererea lui Hruşciov de către angajaţii laboratorului de substanţe toxice al securităţii.

Astfel, în zadar se revoltă Putin că „în prezent se recurge la condamnarea „crimelor regimului sovietic”, căruia i se atribuie chiar şi acele evenimente la care nici PCURSS, nici URSS, cu atât mai mult Rusia contemporană nu au nicio tangenţă”. E foarte simplu să te convingi de faptul că regimul sovietic a comis destule crime împotriva Ucrainei şi ucrainenilor, precum şi împotriva altor popoare, iar acestea nu se rezumă la Holodomor.

Putin insistă pe teoria „marii naţiuni ruse, a unui popor trinitar, format din velicoruşi, maloruşi şi belaruşi”.De fapt, această teorie persista în ultimele decenii de existenţă a autocraţiei ţariste, care nega dreptul ucrainenilor şi belaruşilor la autodeterminare ca popoare separate şi reducea importanţa limbilor lor la statutul de dialecte ale limbii velicoruse. Preşedintele rus nu s-a îndepărtat prea mult de autocraţie.

Putin face apel la revizuirea Acordului de la Belovejsk: „Republicile fondatoare ale Uniunii, după ce au anulat Acordul din 1922, trebuie să revină în limitele graniţelor în care au intrat în URSS. Celelalte achiziţii teritoriale – sunt subiect de discuţii şi tratative, deoarece a fost anulat temeiul”. Este o idee absolut delirantă, cel puţin din motivul că desfiinţează graniţele europene stabilite după cel de Al Doilea Război Mondial. În acest caz Ucraina ar trebui să renunţe la partea de Vest, care este considerată leagănul mişcării naţionale ucrainene.

Aici apare întrebarea cui îi revine această parte? Poloniei? În acest caz, germanii ar putea pune problema reîntoarcerii Sileziei şi altor teritorii germane transmise Poloniei în calitate de compensare pentru anexarea de către URSS a teritoriilor est-poloneze (Ucraina de Vest şi Belarusul de Vest) , iar întregul sistem de frontieră postbelic din Europa se va dărâma. Dacă e să restabilim frontiera ruso-ucraineană de la sfârşitul anului 1922, atunci în schimbul Crimeii, Ucrainei urmează să-i revină o parte considerabilă a regiunii Rostov împreună cu Taganrog, Shakhty, Novoshakhtinsk, Kamensk, Gukovo şi alte localităţi, care au fost transmise din Ucraina Rusiei în anii 1923-1924. Însă, e clar că preşedintele Rusiei nu are de gând să returneze Ucrainei Taganrogul şi alte teritorii din Donbassul rusesc.

Afirmaţiile sale că „în 1954 în componenţa URSS a fost transmisă regiunea Crimeea a Republicii Sovietice Socialiste Ruse cu grave abateri de la normele în vigoare la acel moment”, sunt minciuni flagrante. Pe tot parcursul existenţei URSS, teritoriile se transmiteau de la o republică la alta sau de la o regiune la altă într-un singur mod posibil, aşa cum a fost transmisă şi peninsula Crimeea, – prin decizia Prezidiului Comitetului Executiv Central al Rusiei şi ulterior prin decizia Prezidiului Sovietului Suprem al URSS şi a prezidiilor Sovietelor Supreme ale republicilor respective. Niciun referendum la acest subiect nu a fost organizat vreodată, nu au fost luate nici măcar decizii speciale în cadrul sesiunilor plenare ale Sovietului Suprem al URSS.

Putin susţine că scopul Occidentului este să „transforme Ucraina într-o zonă-tampon între Europa şi Rusia, un cap de pod împotriva Rusiei”. „Inevitabil, a sosit timpul când conceptul „Ucraina – nu este Rusia” nu mai convine. A apărut necesitatea unei „anti-Rusia”, fapt cu care noi nu vom fi niciodată de acord”.

Adresându-se, în primul rând, politicienilor occidentali, nu celor ucraineni, le dă clar de înţeles:  Kremlinul poate să accepte doar o Ucraină, fie şi formal independentă, care să fie total sub controlul economic, politic şi miliar al Moscovei, iar limba rusă să fie egală în drepturi cu cea ucraineană, sau şi mai bine – să aibă prioritate. Biserica Ortodoxă Ucraineană trebuie să rămână pe vecie parte a Bisericii Ortodoxe Ruse. Conform formulei putiniste, „suveranitatea Ucrainei este posibilă doar în parteneriat cu Rusia”.

Semnalul a fost auzit la Kiev şi în alte capitale. Oricât de penibile ar fi exerciţiile de filozofie a istoriei ale lui Putin, acestea servesc drept justificări pentru planuri agresive reale.