Dracii joacă tontoroiul la lumina zilei. Au ieșit legiune la suprafață și nu se mai feresc. Sub stindardul COVID, lumea se îndrăcește cu o repeziciune uluitoare.
Bătălia dintre Copiii Luminii și Copiii Întunericului, despre care vorbea monseniorul Vigano, a ajuns și pe malurile Dâmboviței.
La fel ca pe Potomac, odraslele beznei sunt excelent organizate, înarmate până în dinți, unite ca unul și hotărâte în acțiune. Raidurile lor sunt fulgerătoare, ordinul este simplu: fără prizonieri!
Copiii Luminii orbecăie. Răzleți, înfricoșați, nepregătiți, cad sub ploaia de lovituri ca spicele în luna unui cuptor infernal.
O armată blindată împotriva unei gloate de desculți.
Soarta bătăliei pare pecetluită. Așa să fie? Noi, cei care încă ne mai facem cruce, ȘTIM că nu. Știm că victoria finală Îi aparține lui Hristos, în ciuda aparențelor. În ciuda masacrului care le este ÎNGĂDUIT dracilor în aceste zile, ca mare, supremă încercare. Învierea a fost precedată de Patimi.
O încercare presupune însă și o reacție. Un răspuns. Doar pentru că știe dinainte deznodământul, Omul nu are dreptul să stea cu mâinile încrucișate, ca la cinema, așteptând relaxat happy-end-ul.
*
Prima reacție logică a unei oști, când este atacată, este să privească spre Comandantul ei Suprem. Să aștepte ordinele și să le execute. Ordinele sunt transmise prin generali și restul ofițerilor până la ultimul soldat.
Comandantul Suprem este Hristos, Oastea este Biserica, iar ofițerii sunt clerul.
Iată însă că grosul ofițerimii pare paralizat de frică. Îi clățănesc dinții sub măști. Din spatele celor trei straturi de pânză regulamentare răsună înfundat, confuz, ordine contradictorii. Sau o tăcere asurzitoare.
În ultimul an, ierarhia Bisericii s-a clătinat de câteva ori dramatic.
A acceptat închiderea lăcașurilor de cult și a cimitirelor.
A consimțit ca Paștile, cea mai mare sărbătoare a sa, practic Ziua Victoriei, să fie prăznuită cu ușile închise și cu poporul încuiat în case.
A admis ca ostașii fricoși să vină de acasă cu lingurița proprie pentru a se împărtăși, relativizându-L pe Hristos din Potir (spre lauda sa, a retractat rapid).
A încuviințat să-i fie îngropați morții ca niște câini turbați.
A tolerat să-i pătrundă poliția cu bocancii în biserici, tulburând Sfânta Liturghie, în căutare de enoriași contravenienți.
A îngăduit să fie compromise pelerinajele, aceste parade în cinstea eroilor căzuți din glorioasa oaste de odinioară.
A închis ochii la batjocura bolnavilor: arși de vii, legați de pat, încuiați și uitați în saloane, scoși cu targa în stradă în miez de noapte.
A tăcut când părinții au fost amenințați cu confiscarea copiilor.
Dar, mai presus de toate, a îngăduit Fricii să pună stăpânire pe Oastea sa. O frică demonică, paralizantă, care întunecă mințile și pierde sufletele. Prea puține voci de la vârful ierarhiei au ieșit în față să strige: „Nu te teme, turmă mică!”.
*
Care este situația de pe front, acum,