ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Satul în care mamaia si tataia m-au ținut să devin omuleț potrivit pentru orașul meu se numea Cotu-Ciorii.
Cât am mai plâns eu pentru acest nume drag, căci mie îmi părea
denumirea perfectă, iar pentru cei care aveau mereu cârcoteli și râsete
înfundate nu însemna decât că cioara n-are cot. Așa, și ce dacă râdeau
ei de mine, eu tot mirosul prafului îl aveam în nări ca pe cel mai bun
parfum, iar aerul sătesc nu însemna altceva decât că sunt acolo unde
trebuie sa fiu!
Parcă văd prunii de pe șanțuri și mărul dulce de
la baba Ioana, valea cu apă mocirloasă unde se înghesuiau cârdurile de
gâște să-și hidrateze penele ce vor ajunge, cîndva, în perne de cucoane.
Nici acum n-am deslușit misterul cârdurilor. Erau în tribul fiecareia
cate douazeci de înaripate, cu mama gâscă, gâscanul ciupitor și puiuții
care nu-mi păreau deloc puiuti, căci arătau zdraveni ca o orătanie cu
vechime. Bre, dar cum știau ele sa nu se-ncurce cu celelalte, cum de nu
voiau să se adune, toate, ca-ntr-o manifestatie, și făceau fine culoare
de departajare? Cum știau sa se-ntoarcă singure, fix, în curtea unde își
făceau somnul de frumusețe? Eu puneam seama pe salcia de la poartă.
Sigur, ea era semnul nostru.
Doamne, cât iubesc sălciile! Le
ador! Cum foșnesc ele în anotimpuri cu ștaif, cum se unduiesc și se
alintă, cum strigă doruri în frunze tăioase și subțiri, cum se apleacă
și se ridică în balet inedit, indiferent de spectatori știuți și
neștiuți, cum le iese sincronul, zbaterea, nemișcarea.
În satul
salciei mele a venit toamna iar, și-a adus aminte de alte toamne calde
pe când nu știam că se cheamă astfel. În satul copilăriei mele n-am prea
prins începuturile școlii. Eram prea mică, până la cei șase ani, să-mi
imaginez că gălăgia de pe drum, din jurul prânzului, nu e făcută de
gâște și nici de alte viețuitoare, ci erau copii zglobii, care-și
trânteau ghiozdanele și se alergau a bucurie pe ulițe, în timp ce se
grăbeau, și nu prea, spre strachina cu ciorbă ce-i aștepta acasă.
Dar
dacă de școală nu auzisem prea bine, de învățătorii satului…. da. Când
un subiect cu numitor comun are fiecare suflet prins în el s-ar putea
naște milioane de povești. Câteva ar semăna între ele, ca atunci când
tragi cu ochiul la foaia de extemporal a colegului de bancă. Unii ar
adăuga o notă de umor, alții ar pune ceva scris cu creta, câțiva și-ar
aduce aminte cum era moda vremii,