de Acad. Eugen Simion / Text republicat din Revista Cultura a academicianului Augustin Buzura
Într-o carte aparuta recent („Polemica Paulescu: stiinta, politica,
memorie”, Editura Curtea Veche) se discuta despre opera stiintifica si
atitudinea politica si morala a lui Nicolae Paulescu, descoperitorul
insulinei. Printre cei care au recunoscut prioritatea si importanta
acestei descoperiri s-a aflat si regretatul Nicolae Cajal, fost
vicepresedinte al Academiei Române si presedinte al Federatiei
Comunitatilor Evreiesti din România. N-a fost si, dupa câte îmi dau
seama, nu-i singurul om de stiinta român sau strain care considera ca
Nicolae Paulescu a avut un rol important, daca nu chiar decisiv, în
descoperirea insulinei. Îl amintesc pe el pentru ca autorii cartii
citate mai înainte (medicul Peter Manu si istoricul Horia Bozdoghina) si
postfatatorul ei, Radu Ioanid, îi reproseaza faptul ca a fost de acord
cu primirea lui Nicolae Paulescu în Academia Româna ca membru postmortem
(1990) si a sustinut, apoi, ideea ca trebuie facuta o deosebire, când
judecam personalitatea unui om de stiinta, între opera si opiniile sale
politice. Opinii, trebuie precizat, reprobabile si regretabile în cazul
lui Nicolae Paulescu, atunci când este vorba de comunitatea evreiasca
si, în genere, de democratia româneasca din epoca sa. D-nii Petre Manu
si Horia Bozdoghina încearca sa dovedeasca, acum, ca rolul lui Paulescu
este minim în cercetarea si remediul acestei maladii raspândite si ca
supararea românilor (ma rog: a sustinatorilor din lumea academica) de a
nu fi primit Premiul Nobel, cum s-ar fi cuvenit, este neîntemeiata…
N-am caderea sa ma pronunt în aceasta privinta, nefiind un om de
specialitate, las pe cei care cunosc bine domeniul de cercetare sa
analizeze si sa traga o concluzie pe cât posibil dreapta.. Ce-mi permit
sa spun este doar faptul ca nici eu nu sunt de partea celor care
exacerbeaza nenorocirile, injustitiile, frustrarile noastre în istorie
si, în genere, nu cultiv retorica jelaniei. Nu sunt un partizan fanatic
al protocronismului si m-am opus de multe ori ca Academia Româna sa dea
curs unor initiative de acest fel. Aceasta nu ma împiedica sa fac o
deosebire, de pilda, dintre valoarea unei opere stiintifice sau literare
si atitudinile politice si morale ale autorului si sa încerc sa judec,
cu obiectivitate, toti termenii ecuatiei.
Nu sunt convins, vreau sa spun, ca statuia lui Paulescu este goala pe
dinauntru, cum zice redactoarea cartii, d-na Doina Jela, si nici nu ma
grabesc sa primesc cu bucurie vestea proasta pe care ne-o da, si anume
ca: „ne maturizam toti prin naruiri succesive de mituri si nu suntem
niciodata destul de maturi ca sa primim bine naruirea unuia”. Si tot ea:
„ne e frica sa nu ramânem fara mituri”… Mie, unuia, trebuie sa
recunosc, nu mi-ar face deloc placere sa traiesc si sa scriu într-o
cultura în care toate miturile s-ar prabusi,