La 30 de ani de la căderea regimului comunist în România, nu avem încă un muzeu al terorii comuniste, sau al suferinței românești sub comunism. Toate demersurile făcute în acest scop de către diferite entități au fost sortite eșecului.
Câteva inițiative private, la București și Sighet (Fundația Academia Civică), la Pitești (Memorialul Închisoarea Pitești) și Aiud (Fundația Aiud și Biserica Ortodoxă Română), la Gherla (Biserica Ortodoxă Română), nu reușesc să suplinească un mare Muzeu al Comunismului în Capitală. Tentativele de a-l alcătui în Fortul 13 Jilava s-au soldat cu amenajarea precară a câtorva camere, care oricum nu pot fi vizitate decât cu aprobări și măsuri de securitate speciale, specifice sistemului penitenciar din care clădirea încă face parte.
Milioane de români au fost închiși în pușcăriile de comuniste sau în lagăre de muncă, ori au primit domiciliu forțat (în condiții de detenție). Sute de mii, dacă nu milioane, au murit de pe urma torturilor, foamei, frigului, lipsei de îngrijire medicală și a oricăror condiții civilizate de detenție. Zeci de mii au fost uciși în munți, acolo unde rezistau comunismului cu arma în mână. Alte zeci de mii au fugit în exil, pentru a se salva, părăsindu-și familii, agoniseală, speranțe și doruri. O țară întreagă a trecut printr-un proces de ”reeducare” timp de peste patru decenii.
Comunismul a însemnat întruparea Răului în istorie. A fost un flagel social fără precedent.
Pentru ca toate acestea să nu mai fie posibile, ar trebui să ne îngrijim de memoria publică. Le suntem datori cu adevărul celor care au murit și celor care se vor naște. Dar clasa noastră politică n-a considerat că un muzeu al comunismului din România ar fi o prioritate. N-a găsit nici resursele financiare, nici pe cele de voință politică pentru a clădi o instituție cu valoare terapeutică pentru societatea nostră. Abia deunăzi, Camera Deputaților a votat o lege șchioapă pentru înființarea unui Muzeu al Ororilor Comunismului. Nu se știe însă dacă și când va fi făcut, în condițiile în care Culturii i se tot taie bugetul.
Pe de altă parte, deși România nu a fost unul dintre statele unde exterminarea evreilor să se fi făcut cu program – definiția holocaustului –, cele câteva regretabile episoade de crime de război în masă asupra evreilor fiind, de fapt, accidente, nu consecințele unei viziuni politice, Institutul pentru Studierea Holocaustului ”Elie Wiesel” presează continuu pentru crearea unui muzeu al holocaustului. Și nu oriunde, ci în centrul Bucureștiului.
Diriguitorii acestui Institut, care este finanțat din bani publici și subordonat guvernului, au cerut pentru viitorul muzeu mai întâi Palatul Dacia, din centrul vechi, acolo unde a lucrat cândva și Eminescu. Cu greu s-au mobilizat consilierii municipali pentru a respecta legea și a respinge această solicitare. Palatul fusese deja destinat de municipalitate unei Pinacoteci naționale, atât de necesare.
Acum, Institutul Wiesel pretinde să i se dea 5.300 de mp de teren din parcul istoric al Muzeului Muzeul Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa”, pentru a-și construi muzeul. Tot în răspărul legii. Conducerea Muzeului Antipa se opune, cu argumente irefutabile – legale, urbanistice, ecologice, istorice, muzeale. Dar secretarul general al guvernului Toni Greblă, abia scăpat dintr-un proces de corupție, pare să fie mâna degrabă servitoare a Institutului Wiesel și a pornit deja procedurile. Exemplu tipic de dispreț comunist pentru tot ce înseamnă cultură, tradiție, patrimoniu… Un dispreț în prelungirea celui față de victimele comunismului.
- Text apărut inițial în Formula As, nr. 1374, din 4 – 11 Iulie 2019.