Atunci când studiam pentru diploma în arte, am fost la câteva cursuri de psihologie. Îmi plăcea să învăț despre această condiție medicală dar de multe ori mă luptam să înțeleg de ce unele caracteristici și comportamente ale autismului pentru mine păreau lucruri cât se poate de normale. În acel timp mă gândeam serios să continui cu psihologia, dar consilierul în carieră al universității mi-a spus că nu sunt prea multe joburi în domeniul acesta și că nici nu am abilitățile sociale necesare.
Apoi am devenit mamă. Primul meu fiu a avut dificultăți la creșă și grădiniță, cu educatori care mi-au spus că are ADHD. Un terapeut chiar mi-a spus că s-ar putea să fie autism, dar eu nu eram convinsă. Nu era precum copiii cu autism despre care citisem. Era inteligent, perspicace, amuzant și foarte iubitor. Credeam că este perfect exact așa cum este, dar pe măsura ce progresa la școală, el pur și simplu învăța cum să se comporte ca ceilalți – un semn pe care ar fi trebuie să îl recunosc.
Cel de-al doilea fiu a avut provocări mult mai mari și de la 2 ani a fost diagnosticat cu autism. În următorii ani am citit tot ce se putea citi despre autism, mai toate indicând toate caracteristicile pe care fiul meu le avea. Pentru mine succes însemna ca el să fie fericit, să reușească să își comunice nevoile și să nu se rănească pe el sau pe fratele lui. Nu voi intra în detalii aici, sunt povești pe care numai el are dreptul să le spună, dar pot să vă spun că a crescut într-un bărbat minunat, cu o inimă uriașă și un talent grozav la scris și ne face mândri în fiecare zi.
Pe măsură ce băieții evoluau la școală,