Mărturia părintelui rus Ioan Burdin despre războiul din Ucraina și despre raportarea fiecăruia dintre noi față de adevăr
„Sunt un preot al Bisericii Ortodoxe Ruse, un preot de rang. Eu am devenit preot acum șapte ani, iar tatăl meu, care a fost hirotonit cam de vârsta mea, a fost preot abia în 1992. Știu că au existat preoți în familia mamei mele, inclusiv unul care a fost ucis de roșii. Au fost preoți într-o perioadă anterioară, au fost preoți din partea tatălui meu. Dar nu toți, bineînțeles, au fost și creștini obișnuiți.
Am avut dorința de a deveni preot încă din primul an de liceu – cu mult timp în urmă – dar mi-a luat mult timp să ajung acolo. În jurul vârstei de patruzeci de ani, m-am maturizat în cele din urmă, iar în 2015 am fost numit diacon. Am fost diacon timp de șapte luni și apoi am devenit preot.
Înainte de asta am fost jurnalist. Am absolvit Universitatea de Stat din Ivanovo, Facultatea de Filologie, mi-am finalizat studiile postuniversitare – am un doctorat în filologie. Apoi, datorită anumitor circumstanțe… am urmat o școală postuniversitară cu normă întreagă, m-am dus să mă angajez ca paznic și am devenit jurnalist. Am lucrat în televiziune timp de 15 ani, sau chiar mai mult: timp de un an la Compania de Stat de Radio și Televiziune și ca redactor la diferite ziare, și am fost implicat în lumea presei. Apoi am devenit preot până la urmă.
„Frații și surorile în Hristos ucid acum creștini, este imposibil să trăiești cu asta”.
La 24 februarie, când am deschis știrile, am aflat, ca toată lumea, ce s-a întâmplat. Apoi am închis Telegram, l-am șters și timp de douăzeci și patru de ore am încercat să trăiesc în afara câmpului informațional pentru a-mi aduna cumva gândurile. Apoi am scris [o postare pentru site-ul web și pentru rețelele de socializare] despre cum m-am simțit ca preot și cetățean. Nu vreau să mă concentrez asupra laturii politice a lucrurilor, pentru că politica este un subiect în care este imposibil să găsești un teren comun: unii spun că avem dreptate, alții spun că nu avem dreptate, dar războiul a început într-un fel sau altul. Este o discuție nesfârșită care nu poate fi rezolvată în acest moment, poate într-o zi, în timp.
Există pur și simplu noțiuni de bază pe care se bazează civilizația noastră umană – imposibilitatea, inacceptabilitatea vărsării de sânge uman. Despre asta am scris mai întâi și apoi am vorbit în predica de duminică [6 martie].
Ceea ce mă îngrozește, mă șochează, e că nu pot accepta sau pretinde că nu există. Este vorba de faptul că frații și surorile în Hristos ucid acum creștinii, este imposibil de trăit și de acceptat, deoarece sângele vărsat este perceput de Biserică fără echivoc. Indiferent ce încearcă unii să spună sau să interpreteze, se spune clar, direct: există sângele vărsat de Cain, care a fost un blestem pentru toți urmașii lui,