Salariul minim a rămas singura modalitate de creştere salarială colectivă de amploare după 2010, negocierile colective cunoscând un declin accelerat şi politica salarială din sectorul bugetar fiind formal scoasă de sub incidenţa oricăror negocieri, reiese dintr-un studiu realizat de Fundaţia Friedrich Ebert România, scrie Agerpres.
„După 2010 salariul minim a rămas singura modalitate de creştere salarială colectivă de amploare, negocierile colective cunoscând un declin accelerat şi politica salarială din sectorul bugetar fiind formal scoasă de sub incidenţa oricăror negocieri. Odată cu revenirea economică începută în 2013, devenea evident că dinamica salarială nu urma să recupereze de la sine şi într-un orizont de timp rezonabil decalajul faţă de evoluţia generală a economiei – scăderea bruscă şi puternică a părţii salariale în PIB sugera că salariaţii au fost cei care au suportat cea mai mare parte din povara crizei şi a austerităţii ce a urmat. Cel puţin până la reapariţia deficitului de forţă de muncă ieftină către sfârşitul deceniului, era evident că negocierile individuale între angajaţi şi angajatori nu aveau cum să inducă salariilor o evoluţie măcar sincronă cu cea a activităţii economice”, notează autorii studiului, prezentat în cadrul unui eveniment online.
Potrivit cercetării, acest scop iniţial al creşterii salariului minim s-a permanentizat rapid, odată ce a devenit clar că foarte mulţi angajatori din mediul privat nu erau dispuşi să crească salariile în absenţa unor constrângeri legislative, lucru evident dacă ne uităm la creşterea accelerată a numărului de CIM-uri cu salariul minim.
„Situaţia s-a menţinut chiar şi în perioada 2017-2019, când ne-am fi aşteptat la o reducere a incidenţei salariului minim pe piaţa muncii date fiind frecvenţa şi intensitatea cu care angajatorii reclamau creşterea deficitului de forţă de muncă. Aşadar, importanţa politicii salariului minim nu e dată doar de faptul că are un impact direct asupra unei treimi din contractele
individuale de muncă cu normă întreagă,