S-a retras la Oasa, intr-o coliba, unde traduce Biblia, dupa un text athonit. Profesor universitar de renume, la Bucuresti si la Timisoara, mult iubit de studenti, a lasat catedra pentru a se transforma in calugarul Iona. Pe varf de munte, langa cerul albastru, fostul profesor Ion Pătrulescu isi zideste sufletul in credinta si iubire de Dumnezeu.
L-am cautat pe parintele Iona intr-una din zilele toride ale acestei veri. Cerul de deasupra Oasei se limpezise atat de mult, ca ai fi putut sa te oglindesti in el. Drumul pana la chilia in care traieste ascuns de lume trece printr-o padurice de brazi, o pata de umbra binefacatoare, pentru ca apoi, tot urcand, sa se infunde intr-o poiana uriasa, cu iarba inalta, flori multicolore si roiuri de fluturi si de albine, care zgarie usor linistea locului. Ajuns in poiana, trebuie sa-ti croiesti singur carare prin ierburile navalnice. Fratele de manastire care m-a insotit s-a descaltat la marginea pajistii, ca si cum n-ar fi vrut sa murdareasca locul. Dincolo de poiana, aproape de poala muntelui, se afla un fost adapost de ciobani: chilia parintelui Iona. Un caine urias si rau de gura pazeste coliba, imprejmuita cu un gard de leaturi. Cand l-am gasit, distinsul profesor, imbracat intr-o rasa veche, calugareasca, isi pregatea o fiertura de cartofi, in oala de lut, la foc de lemne, pe o vatra improvizata. In mijlocul incaperii, un fel de hambar cu taieturi mari pentru ferestre, care n-au fost niciodata acoperite cu sticla, mirosea a fum. Cateva obiecte de uz casnic, intr-un colt, si trei butuci, in chip de scaune, in jurul focului, reprezinta tot „mobilierul”. Peretii sunt decorati cu legaturi de ceapa. Caci, dupa cum ne-a spus parintele Iona, mancarea taranului este „apa, ceapa si cartofii”. Iar el se revendica taran. Din aceasta incapere se intra in stramta chilie a parintelui, pe o usa ingusta. Acolo, un pat, o masa si vrafuri de carti. Dar gazda ne-a invitat sa stam de vorba, ca taranii, la poarta, pe o banca joasa, de lemn, cotropita si ea de iarba pana la brau. O iarba fierbinte si inflorita, prin care si parintele Iona pasea descult. In timp ce vorbeste, ne fixeaza cu ochii sai verzi, puternici si luminosi. Tot timpul e numai zambet.
Anii de ucenicie: parintele Galeriu
S-a pregatit mai intai pentru o cariera militara: liceul militar la Breaza si Scoala de Ofiteri de infanterie la Sibiu. Vara la Oasa. A fost trei ani ofiter la Arad, timp in care a fost trimis sa pazeasca detinutii care lucrau la Canalul Dunare-Marea Neagra, sa ridice blocuri cu soldatii in Bucuresti, dupa cutremurul din ’77, si sa culeaga porumb in Balta Brailei. A primit aceste „misiuni” ca pe o umilinta si a inteles ca armata comunista nu mai are nimic de-a face cu traditia militara a romanilor, ca ofiterul roman din anii ’70 era la mii de ani lumina de ofiterul interbelic – cel scolit la Paris, care se insura cu fata cu dota si avea ordonanta. „Pe scurt, am considerat ca armata este o rusine si am demisionat.”
A cautat un nou drum, si Dumnezeu s-a ingrijit de el. A cunoscut un bibliograf, Dan Lazarescu, la Arad, care i-a hranit pofta de carte, si-apoi, dornic de studiu, desi era „ateu pana in varful unghiilor”, a ajuns la parintele Constantin Galeriu. Parintele Galeriu i-a promis ca-i va da recomandare ca sa aiba acces la Biblioteca Sf. Sinod, dar cu conditia sa vina duminica la biserica. „Nu ma inchinam, nu cinsteam icoanele, nimic, mergeam numai la predica, sa-l ascult pe parintele Galeriu. Incet, incet, am revenit la normal, adica la credinta”, marturiseste parintele Iona.
Cu tactul sau binecunoscut, parintele Galeriu si l-a facut ucenic. Care e cea mai de pret invatatura primita de la parintele Galeriu? Ca „nimeni si nimic nu poate distruge niciodata chipul lui Dumnezeu din om. Ultimul ratacit, ultimul criminal, inca mai are in el chipul divin intact. Noi nu ne gandim la asta, cand intram in relatie cu alti oameni. Ii judecam dupa epiderma, nu dupa chipul dumnezeiesc. Pentru ca altfel ne-am purta cu mai mare atentie si delicatete fata de ceilalti, care sunt, si ei, purtatori ai chipului lui Dumnezeu. Se pierde doar asemanarea cu Dumnezeu, din pricina pacatelor noastre, dar nu si chipul”.
Magistrul limbilor moarte
Vreme de zece ani, Ion Patrulescu s-a increstinat. Si, ca orice convertit, a vrut sa-i lumineze si pe altii. Pentru ca a inteles ca limbile latina si greaca sunt importante nu numai pentru marea cultura, dar si pentru ortodoxie, a urmat facultatea de limbi clasice. „Toata lumea a spus ca sunt nebun: „Pai, ce mai faci cu limbile astea moarte? N-au nici un viitor”. N-au viitor, dar au trecut, am zis”. A ramas asistent la Universitatea din Bucuresti, si de pe aceasta pozitie si-a inceput misiunea: sa le „descalceasca studentilor semantica Sfintei Scripturi”.
In 1989 s-a mutat la Timisoara si a continuat sa predea la Universitatea de Vest. Acolo a cunoscut gloria ca profesor. „Cand le-am predat greaca studentilor, limba a fost o ancora pentru teologie. Am predat si la Teologie, in intentia de a forma cu adevarat teologi, adica oameni de cultura si, totodata, marturisitori ai ortodoxiei. Si au fost cativa care m-au ascultat si au devenit preoti, alti cativa s-au calugarit. Spunea cineva ca pot face de-acum oricate pacate, ca se roaga atatia pentru mine”, spune parintele Iona zambind. Totusi, nici faima, nici iubirea de care era inconjurat nu i-au fost de ajuns pentru a ramane in Universitate. „Cand am vazut ca invatamantul incepe sa se degradeze accelerat, ca Universitatea incepe sa fie de rusine, ca odinioara armata, am refuzat sa fiu partas la prabusirea ei si am renuntat sa mai predau”.
In urma cu opt ani, a ales sa se retraga la Manastirea Oasa. „N-am venit atata pentru calugarie – mi se pare mare cuvantul -, am vrut sa ma retrag dintr-o lume care merge intr-o directie gresita. E o simpla retragere. Ca sa te faci calugar trebuie sa o iei de tanar. Iti cere efort si rezistenta, pe care eu nu le mai am”.
In „Gradina de la Oasa”, pe malul lacului, si apoi in chilia sa din padure, fostul profesor universitar a tradus din Septuaginta (Iesirea, III Regi si Isaia) si din Everghetinosul monahului Pavel (1054). Acum se roaga si lucreaza impreuna cu manastirea Vatopedu, de la Sf. Munte Athos, la traducerea Noului Testament dupa un text bizantin athonit.
„In orice nou se afla totdeauna o capcana”
– Intr-o lume care pare ca vrea sa-si smulga definitiv radacinile, pastratorii si promotorii traditiei sunt tot mai rari. Intrucat aveti renumele de aprig aparator al ei, va rugam sa ne spuneti de ce e asa importanta traditia in viata noastra.
– Mai degraba sunt vazut ca un fundamentalist – desigur, cu conotatiile peiorative ale termenului. Cei care il folosesc nu realizeaza ca fundamentalist inseamna sa ai fundamente, o fundatie, ceva solid pe care stai. Traditia este ea insasi fundatie. Iar in ce ma priveste, vorbesc despre traditia ortodoxa. In mentalitatea ortodoxa, orice inovatie, indiferent in ce domeniu, este vazuta negativ. Orice schimbare in modul de viata, de la o generatie la alta, e o nebunie.
Aceasta perceptie era comuna, pana nu demult, si la taranul roman. El, cand se confrunta cu ceva care nu se incadra in tiparele traditionale – de pilda, daca ar fi vazut un tanar cu pantofi sport, pe cand toti taranii mai purtau opinci -, exclama: „Ai mai pomenit asa ceva?”. Ceva „nemaipomenit” era de rau. Traditia spunea sa te imbraci si sa te porti potrivit cu mostenirea primita de la batranii tai… Modernitatea a schimbat sensul acestui cuvant: ce era „nemaipomenit”, „extraordinar”, „iesit din comun” – adica de neurmat, de nefacut – a devenit pozitiv. Bun, acum cineva ar putea sa ma intrebe: „Dar ce e rau, daca in loc de roata de lemn, pui la car o roata de cauciuc, iar in loc de opinci, porti pantofi sport?”. E greu sa-i spui ca e rau, pentru ca din punct de vedere trupesc e mai comod, mai usor. Insa, principiul noului, odata instituit, nu se va opri la cateva lucruri care tin de confort, ci va schimba totul, incet, incet, inclusiv fundamentele.
– Traditia nu poate sa coexiste cu noul, mostenirea cu inovatia? Ce e traditional pentru noi, azi, nu a fost nou, acum cateva secole?
– Intrebarea dvs. e logica, dar e o capcana. Eu fac traduceri, si cineva m-a intrebat de ce nu acceptam sa folosim neologisme, de vreme ce si in Biblia lui Serban sau in alte scrieri apar slavonisme, care la vremea aceea erau neologisme. Nu e totuna, pentru ca a fost o perioada de formare a ethosului (limba, portul si toate celelalte), in care traditia nu era intemeiata. Nici Biserica nu avea instituit ritualul de azi la inceput, dar odata cu ultimul Sinod Ecumenic, s-a incheiat perioada de formare a traditiei Bisericii, si ce s-a stabilit pana atunci ramane valabil pana la sfarsitul veacurilor. Si e Traditia ortodoxa. Orice inovatie venita dupa ultimul Sinod Ecumenic nu mai tine de traditia noastra.
– Vedeti noul ca pe ceva rau aprioric?
– In nou este intotdeauna o capcana, cel putin din punct de vedere duhovnicesc. Noul este, de fapt, expresia orgoliului, manifestarea eului. Cand schimba ceva, omul o face ca sa se afirme pe sine. Pe cand principiul traditiei este al smereniei, nu te afirmi, te afirma ceilalti, te lauda ceilalti, te recunosc ceilalti. De fapt, vedeti si dvs. ca diferenta dintre oamenii traditionali si cei de acum este uriasa. Acum, daca nu te afirmi, nu te impui, nu te propui, nu te baga nimeni in seama. Pe cand, in vremurile de dinainte, a iesi in fata te facea dubios. Omul de azi nu mai adera la traditie, pentru ca este stapanit de duhul autoafirmarii.
„Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram in universalitate”
– Dar daca asa stau lucrurile in privinta traditiei spirituale, avem mai multe motive de optimism in cazul traditiei nationale, etnice? Mai face parte traditia din „ADN”-ul romanilor de azi?
– In acest veac, identitatile se cam topesc. In sensul ca exista un popor al traditiei, deci al lui Dumnezeu, si o populatie moderna, care se naste din fiul modernitatii – modernitatea fiind gandita duhovniceste. Pentru ca exista un duh al modernitatii care isi naste fiii, asa cum exista si un Dumnezeu ai carui fii suntem noi, crestinii. As zice ca Antihristul va aparea in acest popor care propaga modernitatea. Identitatile nationale nici nu vor mai avea prea mare importanta pana la sfarsit. Drumurile ni se despart. Vom fi noi, fiii lui Dumnezeu, si ceilalti, poporul modernitatii, in asteptarea Apocalipsei. Pe de alta parte, in masura in care suntem fideli traditiei romanesti, suntem ancorati si in traditia crestina, deci universali. Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram, paradoxal, pe usa traditiei romanesti, in universalitate. Sigur, aici este si riscul exagerarii localului, a nationalului.
– Biserica ne poate ajuta sa tinem un echilibru intre cele doua traditii?
– Biserica asta si este, echilibru. Daca te duci in orice colt de lume si participi la o slujba ortodoxa, te simti ca acasa, chiar daca nu intelegi limba in care se slujeste. E ceva care e al tau, fundamental, desi este si ceva al locului, in mod fundamental. Biserica Ortodoxa a admis ca fiecare popor sa-si aiba identitatea lui, de aceea avem patriarhiile nationale. In schimb, in momentul cand, de exemplu, in Oastea Domnului s-a interzis sa se bea vin, sa se faca nunti cu lautari si asa mai departe, s-a lovit in traditie, in ce era binecuvantat de Biserica si, fara reperele traditiei, multi dintre „ostasi” au trecut la protestantism, care este expresia modernitatii. Daca te abati de la Calea Imparateasca, ajungi in fundaturi.
– Spuneati ca Antihristul se va naste in „poporul modernitatii”. Este modernitatea o fata a Raului sau chiar Raul insusi?
– Daca traditia crestina este Binele, ceea ce i se opune ce poate fi? Ce poate fi cineva sau ceva care demoleaza ceea ce Dumnezeu a spus ca e bine? Modernitatea vrea sa indrepte binele. Or, in momentul cand vrei sa „indrepti” binele pe care l-ai mostenit de sute de generatii si care a fost sfintit cu jertfa si cu sange… Cine esti tu, ca sa te impotrivesti sau sa modifici o traditie instituita de sfinti si platita cu sange si cu viata? Eu nu dau sentinte, dar fiecare isi poate da singur raspunsul la aceste intrebari.
„Nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei”
– E mai usor sa te tii de traditie in manastire? Asa se explica faptul ca ati schimbat cariera universitara pe monahism?
– Ma gandesc cu durere ca nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei, asa cum ar trebui. Pentru ca legatura dintre ucenici si batranii duhovnici a fost taiata in timpul regimului comunist, noi reinventam vietuirea in manastire, n-am mai mostenit o traditie. Stiti ca in comunism manastirile au devenit „unitati de productie” si ca multi stareti erau informatori ai Securitatii sau, in tot cazul, trebuia sa fie obedienti fata de putere. Ideea era sa-i indepartezi pe cei care voiau sa mearga la manastire. Si, in buna masura, s-a reusit, multe manastiri s-au pustiit in comunism. Apoi, dupa 1989, a fost un nou val de tineri spre manastiri, dar acest val a trebuit sa reinventeze traiul in manastire. Uitati-va peste tot, majoritatea manastirilor au stareti si duhovnici cu varste in jurul a 40 de ani.
Toti se straduiesc sa gaseasca drumul bun, si nadajduim in mila lui Dumnezeu ca le va da si har. Asadar, in manastiri se reinventeaza traditia. Exista diferente foarte mari intre manastiri. Numai bunul Dumnezeu va deosebi ce-i autentic si adevarat, de ce este doar incercare meritorie si atat.
– Ati influentat multi tineri sa se indrepte catre Biserica si pe unii, chiar sa se calugareasca. Ca profesor erati iubit si foarte respectat. Nu va e dor sa aveti studenti, sa va aflati in mijlocul unor oameni la inceput de drum, care cauta, spera si au totul de construit inainte?
– Nu, nu mi-e dor. Pentru ca, in timp, pozitia mea de lider in Universitate, de om cu succes, m-a facut constient, prin nu stiu ce miracol, de carentele mele si de impostura in care ma aflam. Era o ruptura grava intre ce credea lumea ca sunt si ce stiam eu ca sunt. Era foarte greu sa rezist imaginii bune pe care si-au facut-o altii despre mine. E mult mai confortabil pentru suflet sa fii depreciat, sa nu-ti fie recunoscute meritele si faptele bune, decat sa fii laudat. A accepta o imagine care nu era conforma realitatii ma facea impostor. Atunci am spus ca trebuie sa inceteze.
– Asta v-a indreptat pasii catre manastire?
– Nu, dar asta a creat o tensiune, in sensul de a implini si eu ce spun altora ca trebuie facut. M-am intors la sufletul meu amarat si ma ocup nitel de el, il mai zidesc, pentru ca altfel riscam sa-i invat pe altii ce eu nu lucram. Intram in categoria fariseilor fatarnici. Asta nu inseamna ca acum sunt altceva, intre noi fie vorba, dar macar ma straduiesc… (Rade)
– De ce credeti ca ati avut asa mare trecere la studenti? Aveati har pedagogic sau le vorbeati despre lucruri care tin de suflet, pe limba lor?
– A fost vorba, cu siguranta, si de har, pe care insa nu l-am banuit. M-am trezit cu o audienta pe care nu o aveam in vedere si m-am mirat de receptivitatea studentilor. Ajunsesem sa ma citeze cu niste afirmatii destepte, pe care ei mi le atribuiau, dar eu nu le recunosteam, nu-mi aminteam sa ma fi gandit la ele. Fiind mai prost, mi se dadeau de Sus, pentru acei tineri. Asta e lucrarea harului. Asa se intampla ca ultimul popa de pe pamant, un netrebnic care nici nu stie ce s-a intamplat, sa faca minuni cu un crestin, pentru credinta acestuia. Eu cred ca in anii ’90-’93 a fost o perioada de har in toata tara. Eu ii gasesc si o explicatie: e harul care vine pentru suferintele neinchipuit de mari ale martirilor din timpul comunismului. Pentru sangele si jertfa lor ni s-a dat acest har, si de aceea tin sa-i pomenim si sa-i cinstim. Daca nu o facem, harul se ridica de la noi. De aceea, ma alatur si eu altor crestini si-mi exprim nedumerirea ca acei mucenici si sfintiti jertfitori din temnitele comuniste nu sunt trecuti in randul sfintilor, de Sfantul Sinod.
(Formula As, nr. 980, 28 Iul. – 4 Aug. 2011; Între timp, rasoforul Iona a devenit călugărul Ieronim.)