Dar această istorie avea să înceapă cu mult timp înainte.
Pe 2 iulie 1504 se stingea din viaţă Ştefan cel Mare. El avea să lase în urmă un stat puternic, întins pe ambele maluri de Prut. Această moştenire avea să reziste până pe 16 mai 1812, atunci când, imperiul otoman şi cel ţarist hotărăsc, peste capul românilor şi fără respectarea dreptului internaţional, anexarea de către Rusia a jumătăţii de Moldova situată la Est de Prut. Principatul Moldovei continua să existe ca şi unitate de drept internaţional, dar cuprindea numai teritoriul cuprins între munţii Carpaţi şi Prut. Acela a fost momentul în care liderii politici români au încetat să mai creadă în propaganda rusească şi care prezenta expansiunea spre vestul Europei ca pe o politică de protejare a lumii creştine.
Până pe 27 martie 1918 teritoriul locuit de români şi cuprins între Prut şi Nistru a fost sub ocupaţie ţaristă. Pe 27 martie 1918, pe fondul disoluţiei imperiului ţarist ca urma a revoluţiei bolşevice, Sfatul Ţării din Basarabia, organul politic reprezentativ, avea să decidă unirea cu regatul României.
În toată perioada interbelică imperiul sovietic, în fruntea căruia se afla Iosif Stalin, nu avea să recunoască revenirea acasă a Basarabiei.